Războiul Rece
În vara lui 1948, în zorii izbucnirii Război Rece – un nou tip de confruntare a gesturilor, a discursurilor, a doctrinelor – situația internațională s-a înfierbântat subit, când Uniunea Sovietică a hotărât să impună o blocadă totală Berlinului administrat de foștii aliați din cel de-al Doilea Război Mondial. Blocada Berlinului avea să fie primul gest radical care stabilea tonul relațiilor dintre cele două lumi – democrate și comuniste – pentru aproape o jumătate de secol. Blocada Berlinului a prevestit și împărțirea statului german din 1949 în Germania de vest (RFG) și cea de est (RDG), dar și divizarea, mai târziu, a orașului prin construcția Zidului Berlinului.

În contextul sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial Germania a fost divizată în zone de ocupare, Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Franța fiind responsabile în anumite sectoare de ocupație cu acceptarea capitulării naziștilor și restabilirea ordinii. Uniunea Sovietică a ocupat estul, iar celelalte puteri aliate vestul Germaniei. În aceeași logică a fost realizată și segmentarea capitalei, orașul fiind împărțit în patru sectoare de ocupație. În zonele administrate de puterile occidentale trăiau 2,25 milioane de locuitori, iar forțele militare totalizau 11.000 de oameni (6.500 de americani). Pentru a asigura supraviețuirea locuitorilor, peste 30.000 de tone de alimente, materiale de construcții și alte bunuri de consum erau aduse în zona vestică a orașului, care era preponderent industrializată și nu putea oferi resursele necesare.

Blocada Berlinului a fost pecetluită la Yalta

Opiniile diametral opuse dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite au început să apară rapid, sovieticii urmărind obținerea unor sume mari de la Germania în cuantumul reparațiilor de război, și militând, în aceeași măsură pentru dezarmarea statului. Partea americană, mai realistă și conciliatoristă, considera că pentru refacerea economică a Europei de vest era nevoie de o Germanie puternică, unificată, iar pentru a preveni o avalanșă a trupelor sovietice înspre vestul continentului, era necesară reînarmarea Germaniei.

Sentimentele ostile au fost amplificate, de partea sovietică, de inițierea planului Marshall pentru redresarea europeană - ca o extensie financiară a doctrinei Truman, conform căreia America se angaja să ”sprijine popoarele libere care se opun subjugării de către minorități armate sau prin presiuni externe” - și de Conferințele de la Londra din iarna și primăvara anului 1948, unde s-a cerut înființarea unei Germanii de Vest unificate și realizarea unei reforme monetare pentru a facilita împlinirea acestui proiect.

Sovieticii apără economia berlineză de anglo-americani

Așadar, blocada Berlinului a venit ca o consecință a atitudinilor și viziunilor diferite ale fiecăreia dintre părți, deși Programul de la Londra a avut o pondere semnificativă în comparație cu celelalte motive. Pe 6 martie era emis comunicatul cu privire la Program, iar, din aprilie, sovieticii au început să restricționeze accesul ajutoarelor militare din vest în Berlin prin zona sovietică. Ziarul ”Scânteia” din 5 aprilie 1948, într-un articol preluat de agenția de presă TASS, se relata cum autoritățile sovietice protejează, de fapt, economia berlineză de măsurile iresponsabile ale anglo-americanilor: ”Comandamentul  sovietic a dat instrucţiuni parchetului din Berlin să ia măsuri imediate pentru a pune capăt acestor acţiunii legale ale industriaşilor şi speculanţilor, care ameninţă economia berlineză. Din partea sa comandamentul sovietic a luat măsurile necesare împotriva  transporturilor clandestine de bunuri din Berlin spre zonele apusene. Dacă parchetul va continua să păstreze o atitudine faţă de aceste jafuri , comandamentul sovietic va fi obligat să ia măsuri şi mai drastice.”

Așadar, statele occidentale erau nevoite fie să iasă din Berlinul de vest după presiuni politice – ceea ce le-ar fi diminuat prestigiul și le-ar fi afectat orgoliile – fie să rămână pentru a realiza reforma monetară și să ducă la bun sfârșit planurile făcute la Londra. Aliații decid să rămână, iar după introducerea monedei Ost Mark prin reforma monetară în Germania de vest, oficiosul partidului înștiințează românii, la 24 iunie, într-o știre preluată din 19 iunie, cu privire la măsurile pe care Uniunea Sovietică s-a văzut ”obligată” să le adopte ca urmare a acțiunilor aliaților: ”Suspendarea traficului feroviar de pasageri între zona de ocupaţie sovietică din Germania şi zonele occidentale; Oprirea intrării în zona de ocupaţie sovietică a tuturor automobilelor şi vehicolelor cu cai din toate celelalte zone, inclusiv traficul pe autostrada Helmstedt – Berlin; Toate mijloacele de transport pe apă, mergând din zona sovietică spre zonele occidentale şi invers, trebuie să obţină o autorizaţie din partea şefului departamentului transporturilor din administraţia militară sovietică şi vor primi permisiunea de a trece numai după efectuarea unei inspecţii preliminare asupra încărcăturii şi personalului vasului; Traficul trenurilor de marfă va continua nestânjenit dar cu condiţia inspecţiei prealabile asupra încărcăturii precum şi asupra personaluluişi gărzii trenului; Toate aceste măsuri intră în vigoare la 18 iunie la miezul nopţii.”

Stalin: ”Încă suntem aliați”

Ceea nu scria ziarul ”Scânteia” în numărul din 24 iunie era că în aceeași zi, imediat după ce noua monedă a fost introdusă în Berlinul de vest, autoritățile sovietice au impus o blocadă completă Berlinului: toate autostrăzile și căile ferate ce făceau legătura cu Berlinul au fost închise. În săvârșirea acestui act, sovieticii nu au încălcat nicio normă internațională, bazându-se pe un amănunt – anglo-americanii și francezii nu au semnat niciodată un pact cu Uniunea Sovietică vizând dreptul de acces din zona vestică în Berlin. Deși situația era tensionată, Stalin nu a dat ultimatumuri nici la momentul inițierii blocadei și nici pe parcursul desfășurării ei, lăsând ușa deschisă negocierilor, ba chiar, șoptind complice unui diplomat occidental, în timpul blocadei, că ”Încă suntem aliați.”

În timp ce în vestul Berlinului se instaura panica privind insuficiența alimentelor și medicamentelor, apropiații președintelui Harry Truman începuseră să considere că vremea relațiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică apusese. Lumea aștepta, îngrijorată, să vadă dacă va avea loc o confruntare sovieto-americană. Aliații occidentali nu au fost descurajați de situația critică în care se aflau și au orchestrat o acțiune amplă de transport aerian care a asigurat locuitorilor sectoarelor occidentale bunurile necesare pentru supraviețuire – precum cărbune și alimente. Transportul aerian a fost menținut pe o perioadă de 324 de zile și au fost livrate aproximativ 13.000 de tone de ajutoare pe zi, în ceea ce a devenit cunoscut ca unul dintre cele mai mari eforturi logistice din istorie.

În primăvara lui 1949 devenea din ce în ce mai clară că scopurile Unchiului Joe nu aveau să cunoască materializare. Statele Unite continuau măsurile împotriva blocadei, în Germania de vest se pregătea înființarea unei noi guvernări, și la Washington se semna tratatul pentru înființarea Organizației Nord-Atlantice. Așadar, în mai 1949, după o întâlnire a consiliului miniștrilor afacerilor externe, Stalin aprobă încheierea blocadei Berlinului.

 Ameninţarea reprezentată de URSS pentru statele vest-europene precum şi angajamentul asumat de către SUA de a apăra democraţiile occidentale a dus la înfiinţarea NATO, tratat de alianţă militară semnat în aprilie 1949. În activitatea sa, NATO trebuie să respecte competenţele celorlalte organizaţii internaţionale, în primul rând a celor europene şi să respecte limitele determinate de specificul său.^[8]Potrivit actului constitutiv, statele sunt părţi obligate să rezolve orice diferenţă ivită între ele numai pe cale paşnică. Atacul unuia dintre membri este considerat atac asupra Organizaţiei însăşi. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale reprezenta tot mai mult o ameninţare militară.

Discursul rostit de Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA a dat lovitura de deschidere a războiului rece, discurs care atrăgea atenţia asupra pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi înghiţite de comunism, şi propunea o strânsă alianţă anglo-americană pentru a le apăra. Şantajul cu bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care politicianul englez vedea rezolvată situaţia. Mai ales că sovieticii dispuneau şi ei de această armă.

Războiul Rece continuă (secolul XXI)
Acțiunile Rusiei în Kaliningrad

“Atunci cand elefantii se lupta, iarba este cea calcata in picioare”, spune un intelept proverb al poporului african Swahili. Timp de mai bine de 45 de ani, superputerile lumii, fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) si Statele Unite ale Americii (SUA) s-au luptat surd in arena de proportii mondiale a Razboiului Rece. Astazi, unii istorici si analisti politici sunt de parere ca “iarba” turtita de acesti colosi a fost reprezentata chiar de restul popoarelor lumii.

Desi Razboiul Rece a insemnat, in principiu, o lupta ideologica, a tratatelor, el a nascut totusi multa violenta. Agresiunea dintre SUA si URSS s-a consumat in regiuni precum Angola si Nicaragua, cele doua natiuni angajandu-se in razboaie delegate, sustinute militar si financiar de fortele americane si sovietice. Teritoriul Europei a servit drept spatiu de stocare a rachetelor nucleare pentru ambele parti, in timp ce popoarele satelit ale URSS erau reprimate si subjugate si exploatate de odioase regimuri comuniste.

Dictatorul chilian Augusto Pinochet (1915-2006)a comandat rapirea si uciderea populatiei de stanga din tara sa, sub un regim de tip american, iar opinia publica globala a fost contaminata de teama unui posibil razboi nuclear.

Augusto José Ramón Pinochet Ugarte (n. 25 noiembrie 1915 – d. 10 decembrie 2006), cunoscut mai mult ca Augusto Pinochet, a fost un general și dictator chilian, care a îndeplinit funcția de Președinte al Republicii Chile între 1974 și 1990. A condus o juntă militară la putere printr-o lovitură de stat în anul 1973, prin înlăturarea președintelui ales în mod democratic Salvador Allende. A părăsit postul de președinte în anul 1990, după ce a pierdut un referendum național în anul 1988, dar a rămas pentru încă 8 ani comandantul suprem al armatei, iar după aceea a devenit senator pe viață, acțiuni care au îngreunat urmărirea sa în justiție pentru crimele comise în timpul dictaturii sale.

Guvernul chilian estimează că peste 3.000 de oameni au fost uciși în intervalul de timp în care Pinochet s-a aflat la putere, printre aceștia numărându-se victime ale căror cadavre nu au fost găsite niciodată. Alte mii de oameni au fost torturați, arestați sau forțați să fugă în exil în timpul mandatului său.

Cursa nucleara costa!

Tensiunea constanta care a caracterizat Razboiul Rece s-a finalizat odata cu destramarea din 1991 a Uniunii Sovietice, care s-a transformat si reformat, devenind Federatia Rusa. Acest colaps a fost precedat de revolutii in Polonia, Cehoslovacia si Romania, de caderea Zidului Berlinului, precum si de dizolvarea statelor sovietice. Sfarsitul Razboiului Rece s-a ivit insa atat de abrupt, incat chiar zece ani mai tarziu, neincrederea capitularii inca obseda Vestul. Paradoxal, aceasta situatie a fost foarte bine ilustrata de un episod din 1998 al serialului american de televiziune “The Simpsons”. Acesta prezinta un delegat rus la ONU referindu-se la tara sa drept “Uniunea Sovietica”. “Uniunea Sovietica?!”, intreaba mirat delegatul american. “Credeam ca v-ati destramat.” “Niet! Asta am vrut noi sa credeti!”, i-a replicat delegatul rus, razand amenintator. Aceasta scena satirica denota o concluzie clara a Razboiului Rece: nesiguranta. Ce anume a condus la caderea Uniunii Sovietice? Era colapsul URSS inevitabil, sau America i-a stimulat dezintegrarea? Sau, cum o spunea fostul director al CIA si expert in spatiul sovietice, Robert Gates, “Am  castigat noi, sau doar au pierdut sovieticii?”

Istoricii care cred ca Statele Unite au castigat Razboiul Rece sunt in numar mare de acord ca victoria americana a fost garantata in special de resursele financiare ale “Unchiului Sam”. SUA au dinamitat resorturile monetare ale Sovietelor prin razboaiele delegate si prin cursa inarmarii nucleare. Ca rezultat al acestei frenezii a dominatiei asupra celuilalt, competitia dintre Est si Vest a dus lumea mai aproape ca niciodata de un razboi nuclear la sfarsitul anului 1962, in episodul denumit de istorici “Criza rachtelor cubaneze”. Fortele americane au demascat prezenta unor rachete nucleare sovietice in Cuba, la numai 150 kilometrei de Statele Unite, ocazie de care, presedintele din acel moment al SUA, John F. Kenedy, a profitat din plin pentru a acuza URSS de intentii ostile si a demoniza si umili colosul sovietic in fata intregii lumi. Momentul a venit ca o puternica lovitura in mandria nationala a URSS, care a fost nevoita sa se retraga tacut si sa-si accepte, cu oarecare indaratnicie, supliciul. Ca raspuns la aceasta intamplare, Uniunea Sovietica si-a canalizat toate resursele pentru a sta in fruntea SUA in privinta capabilitatii nucleare, insa cercetarile si progresele nu au fost deloc ieftine, mai ales cand Statele Unite se tineau foarte aproape de cuceririle tehnologice rusesti. In 1963, America a cheltuit 9% din produsul intern brut pe aparare, adica aproximativ 53 miliarde de dolari, echivalentul a 362 miliarde de dolari de astazi.

1967. Piata Rosie. URSS isi etaleaza orgolios rachetele nucleare in cadrul unei ample parade militare

Star Wars: Initiativa de Aparare Strategica

Desi de-a lungul anilor ’60, SUA au continuat sa-si consolideze arsenalul nuclear, in perioada anilor ’70, administratiile Ford si Carter au condus o politica destul de critica atat la adresa strategiilor sovietice de creare a unui stoc de armament atomic cat si la adresa aceleiasi tendinte a SUA. Cand presedintele Ronald Reagan a venit insa la guvernare, in 1981, a reluat in forta proiectele din anii ’60, concentrand mari sume de bani in strategiile de aparare. Multi istorici il acrediteaza pe Reagan cu meritul administrarii loviturilor letale care au doborat intr-un final Uniunea Sovietica; poate cea care a marcat finalul URSS fiind Initiativa de Aparare Strategica a lui Regan (SDI). Acest proiect incomplet, denumit popular “Razboiul Stelelor”, ar fi costat sute de miliarde de dolari, iar planul viza “inarmarea” spatiului cosmic cu un scut alcatuit dintr-o retea de rachete nucleare si lasere amplasate pe orbita terestra, care ar fi interceptat si anihilat orice atac al Republicilor Sovietice si ar fi reactionat devastator in cel mai scut timp. Aceasta initiativa ar fi fost punctul culminant atat al cursei spatiale cat si al cursei inarmarii dintre SUA si URSS. Desi “Star Wars” a fost criticat si catalogat drept o fantezie de catre reprezentanti ai ambelor parti ale Cortinei de Fier, Reagan era loial proiectului, iar economia vlaguita a Sovietului pur si simplu nu a mai putut tine piept escaladarii cheltuielilor de aparare. Parte din colapsul monetar al URSS a venit insa si din varsarea uriasa de fonduri intr-un sac fara fund: Afghanistan. In 1979, sovieticii au invadat si au ocupat aceasta tara, astfel incat SUA au raspuns prin sustinerea si antrenarea in secret a mujahedinilor, rebeli insurgenti care s-au mobilizat impotriva sovieticilor in Afghanistan. SUA i-au sustinut masiv pe mujahedini, iar invazia rusilor s-a prelungit si a devenit tot mai costisitoare. In cele din urma, afganii au infrant URSS, iar sovieticii s-au retras in 1989.

1982. Intr-o memorabila conferinta de presa, presedintele de atunci al SUA, Ronald Reagan lanseaza "Razboiul Stelelor"
Discursul lui R. Reagan

Lovitura fatala, amanata cu un deceniu

Dar nu toata lumea este de acord ca sfarsitul comunismului a fost rezultatul buzunarelor adanci ale Statelor Unite. Unii istorici cred ca URSS si-a incheiat natural ciclul de viata si ca SUA a fost numai un martor al mortii sale. Exista teorii care sustin ca regimul comunist este pur si simplu insuportabil pe termen lung, la o scara larga – o constructie artificiala si imposibila care l-a un momentdat se prabuseste. Ca atare, declinul URSS era inevitabil. Deci, poate fi cineva declarat invingator intr-un razbboi in care unul dintre oponenti se “sinucide”? Depinde din ce unghi privim problema. Teoretic, SUA au fost cele care au ramas in picioare in urma bataliei, iar acest lucru le-ar declara castigatoare, insa nu toata lumea impartaseste acest punct de vedere. Unii istorici sunt de parere ca SUA a prelungit Razboiul Rece cu cel putin un deceniu, preferand o retorica agresiva impotriva URSS, in locul actiunilor concrete. Iar administratia lui George Bush (senior) aduce unele dovezi in sustinerea acestei teorii. Pe masura ce URSS parea sa se destrame, toata lumea se astepta ca Washington-ul sa-i acorde lovitura de gratie. Dar Bush a fost rezervat. In timp ce unii critici se intreaba de ce acesta nu a profitat de ocazie pentru a lovi fatal URSS, altii ii acrediteaza rezerva, spunand ca presedintele american a adoptat o strategie foarte inteleapta si i-a permis Uniunii Sovietice sa moara natural. Fara alte interventii ale Statelor, Bush a evitat sa impinga URSS la acte disperate si astfel, sub administratia lui, Uniunea Sovietica s-a dezintegrat fara a fi necesara o lupta nucleara devastatoare inaintea capitularii.

Chiar si cei care sunt de parere ca SUA au adus moartea URSS (si ca Reagan a fost in mare parte responsabil de aceasta “performanta”), trebuie sa accepte ideea ca in lipsa lui Mihail Gorbaciov si a politicii sale reformiste, perestroika, disolutia Uniunii Sovietice ar fi putut dura mult mai mult. Gorbaciov, care a fost oponentul lui Reagan in Razboiul Rece, a introdus reforme navalnice care au alternat in mod fundamental fabrica sociala, politica si economica a URSS. Celebra perestroika (restructurare) a lui Gorbaciov a deschis economia detinuta de stat unor patroni privati, ghidand tranzitia catre o economie de piata mai libera. Dar economia rezultata in urma acestei tranzitii radicale si rapide nu a fost capabila sa sustina URSS. Probleme cu larga raspandire, precum saracia si lipsa de hrana, au imbolnavit tara.

George H.W. Bush, presedinte al SUA intre 1989–1993, un lider incomparabil mai abil si inteligent decat fiul său 

Cine a impartit hainele mortului?

Aceste probleme se poate sa fi avut un efect mai redus asupra dezintegrarii URSS, daca nu ar fi fost reforma majora a lui Gorbaciov. “Glasnost” (libertate) a inversat initial politicile URSS de totalitarism brutal, suprimare a criticii la adresa guvernului si a libertatii de expresie. Sub glasnost, muncitorii puteau sa faca greva, jurnalistii isi puteau publica editorialele de opozitie la adresa Kremlinului, iar protestatarii se puteau manifesta liber. Combinatia dintre reforma politico-economica adusa de perestroika si libertatea sociala data de glasnost si-au adus contributia la revolutia din mediul rural al URSS, ce a condus la inlocuirea unui sistem comunist totalitarist cu unul democratic pluralist. Cel putin in teorie.

Mihail Gorbaciov despre perestroika si glasnost
Gorbachev, Glasnost, Perestroika, Arms Agreement

Deci daca URSS a murit din cauze naturale sau s-a sinucis, cine merita titlul de victorios al Razboiului Rece? Au existat de fapt mai multi castigatori. In mod cert, democratia a castigat pe masura ce a inlocuit sistemul comunist nu doar in URSS, dar si in satelitii sovietici. Libertatea pietii a avut de castigat, de asemenea, asa cum si corporatiile transnationale au castigat milioane de clienti in plus dupa caderea Uniunii Sovietice. Si in cele din urma, toata lumea a castigat, pentru ca a iesit din Razboiul Rece fara a suferi anihilarea nucleara.

Ernesto "Che" Guevara de la Serna

 Hasta la victoria siempre

Synopsis

Born in Rosario, Argentina, in 1928, Ernesto "Che" Guevara de la Serna studied medicine before traveling around South America, observing conditions that spurred his Marxist beliefs. He aided Fidel Castro in overturning the Batista government in the late 1950s, and then held key political offices during Castro's regime. Guevara later engaged in guerrilla action elsewhere, including in Bolivia, where he was captured and executed in 1967.

Doctor

Che Guevara was born into a middle-class family on June 14, 1928, in Rosario, Argentina. He was plagued by asthma in his youth but still managed to distinguish himself as an athlete. He also absorbed the left-leaning political views of his family and friends, and by his teens had become politically active, joining a group that opposed the government of Juan Perón. 

After graduating from high school with honors, Guevara studied medicine at the University of Buenos Aires, but in 1951 he left the school to travel around South America with a friend. The poor living conditions he witnessed on their nine-month journey had a profound effect on Guevara, and he returned to medical school the following year, intent on providing care for the needy. He received his degree in 1953.

Guerrilla

However, as Guevara's interest in Marxism grew, he decided to abandon medicine, believing that only revolution could bring justice to the people of South America. In 1953 he traveled to Guatemala, where he witnessed the CIA-backed overthrow of its leftist government, which only served to deepen his convictions. 

By 1955, Guevara was married and living in Mexico, where he met Cuban revolutionary Fidel Castro and his brother Raúl, who were planning the overthrow of Fulgencio Batista's government. When their small armed force landed in Cuba on December 2, 1956, Guevara was with them and among the few that survived the initial assault. Over the next few years, he would serve as a primary adviser to Castro and lead their growing guerrilla forces in attacks against the crumbling Batista regime. 

Minister

In January 1959 Fidel Castro took control of Cuba and placed Guevara in charge of La Cabaña prison, where it is estimated that perhaps hundreds of people were executed on Guevara's extrajudicial orders. He was later appointed president of the national bank and minister of industry, and did much to assist in the country's transformation into a communist state. 

In the early 1960s, Guevara also acted as an ambassador for Cuba, traveling the world to establish relations with other countries, most notably the Soviet Union, and was a key player during the Bay of Pigs invasion and the Cuban Missile Crisis. He also authored a manual on guerrilla warfare, and in 1964 delivered a speech to the United Nations in which he condemned U.S. foreign policy and the apartheid in South Africa.  

Martyr

By 1965, with the Cuban economy in shambles, Guevara left his post to export his revolutionary ideologies to other parts of the world. He traveled first to the Congo to train troops in guerrilla warfare in support of a revolution there, but left later that year when it failed. 

After returning briefly to Cuba, in 1966 Guevara departed for Bolivia with a small force of rebels to incite a revolution there. He was captured by the Bolivian army and killed in La Higuera on October 9, 1967.

Legacy

Since his death, Guevara has become a legendary political figure. His name is often equated with rebellion, revolution and socialism. Others, however, remember that he could be ruthless and ordered prisoners executed without trial in Cuba. In any case, Guevara's life continues to be a subject of great public interest and has been explored and portrayed in numerous books and films, including The Motorcycle Diaries (2004), which starred Gael García Bernal as Guevara, and the two-part biopic Che (2008), in which Benicio Del Toro portrayed the revolutionary.

Webgrafie:
youtube.com
wikipedia.com
descoperă.ro
historia.ro
biography.com

URMEAZĂ...

Elevilor clasei a IX-a
Material suport pentru tema:
Holocaustul în România
Lecturați, Notați și fișa realizați...

Material suport pentru clasa a IX-a

Consecințele celui de-al doilea Război Mondial

Al doilea război mondial a fost cel mai devastator război din istoria omenirii. A început la 1 septembrie 1939 când Germania a atacat Polonia dar, în cele din urmă, s-a extins ajungând să includă majoritatea naţiunilor din lume.

S-a sfârşit în 1945, lăsând în urmă o lume dominată de Statele Unite şi USSR.

Mai mult ca orice alt conflict militar anterior, al doilea război mondial a implicat folosirea concomitentă a resurselor economice şi umane ale diferitelor state şi extinderea fronturilor astfel încât să includă aproape toate teritorile inamice. Cele mai importante urmări au fost pe plan economic şi politic. Deşi în stadiile finale ale războiului au fost introduse 2 arme noi : racheta cu rază lungă de acţiune şi bomba atomică, în general, războiul a fost purtat cu aceleaşi arme (sau cu arme îmbunătăţite ) folosite în primul război mondial. Statisticile făcute în urma celui de-al doilea război mondial îl consacră ca cel mai mare şi sângeros război din istorie. În total 61 de ţări, cu populaţia de 1.7 miliarde locuitori reprezentând trei sferturi din populaţia Terei, au participat la război. Un număr total de 110 milioane  de persoane au fost mobilizate pentru serviciu militar, mai mult de jumătate fiind mobilizaţi de 3 ţări : USSR (22-30 milioane), Germania (17 milioane) şi SUA (16 milioane).

Dar majoritatea statisticilor sunt doar estimative. Întinderea vastă şi haotică a războiului a făcut imposibilă monitorizarea exactă. Multe guverne au pierdut controlul datelor şi au recurs la manipulare în favoarea intereselor politice.

Finanţarea celui de-al doilea război mondial a costat 1 trilion de dolari, astfel ajungând să fie mai scump decât toate războaiele anterioare. Pierderile umane, neincluzând cei 5,6 milioane de evrei ucişi în urma Holocaustului care erau victime indirecte ale războiului, sunt estimate la 55 de milioane din care 30 milioane civili şi 25 milioane militari.

SUA a cheltuit cei mai mulţi bani în timpul războiului, estimativ 341 miliare dolari, incluzând 50 milioane de dolari daţi ca ajutoare : 31 - Anglia, 11 - USSR, 5 - China şi 3 împărţiţi la alte 35 de ţări. Germania a fost a două ţară cu 272 de miliarde de dolari, urmată de USSR cu 192 miliarde de dolari, Anglia cu 120 miliarde de dolari, Italia cu 94 miliarde de dolari şi Japonia cu 56 de miliarde de dolari. Dar, cu excepţia SUA şi a altor ţări mai puţin active militar, banii cheltuiţi nu acoperă costul total al războiului. Guvernul sovietic a calculat că USSR a pierdut 30 de procente din visterie, în timp ce raidurile şi furturile naziste din teritorile ocupate au fost inestimabile. Costurile totale pentru Japonia au fost estimate la 562 miliarde de dolari. În Germania bombardamentele au produs 4 miliarde de metri cubi de moloz.

Cele mai grave pierderi umane au fost suferite de USSR cu 20 milioane de civili şi militari ucişi: : 13 milioane militari şi 7 milioane civili.  Pierderile umane ale Aliaţilor au fost estimate la 44 de milioane, în timp ce Axa a pierdut 11milioane de oameni. USA, care nu a avut pierderi civile importante, a suferit 292.131 de victime în urma luptelor şi 115.187 din alte cauze.

Dar, pe lângă pierderile umane şi materiale imense din timpul războiului, hotărârile luate după terminarea războiului de liderii puterilor militare victorioase au schimbat raportul de forţe pe mapamond şi au modificat viaţa a milioane de oameni din Europa Răsăriteană.

         Astfel, acum şase decenii, Europa răsăriteană era dată, la conferinţa la nivel înalt din Crimeea, pe mâna lui Stalin

Se împlinesc 60 de ani de când liderii celor trei puteri ale coaliţiei antihitleriste, Roosevelt, Churchill şi Stalin, se întâlneau în staţiunea maritimă Ialta, din Crimeea, în palatul de vară al foştilor ţari, pentru a-şi împărţi între ei lumea postbelică, deschizând pentru popoarele Europei răsăritene unul dintre capitolele cele mai negre ale istoriei lor. Timp de o săptămână, între 4 şi 11 februarie 1945, cei trei mari s-au târguit pentru a-şi promova interesele pe seama popoarelor mai mici din estul continentului. Desfăşurate la insistenţele lui Stalin, convorbirile au avut loc în condiţiile când Uniunea Sovietică se găsea într-o poziţie de forţă după străpungerea hotărâtoare a liniilor germane pe frontul din răsărit, în vreme ce, pe frontul din apus, armatele aliate se găseau încă la vest de Rin. Liderul de la Kremlin căuta să extindă influenţa totalitarismului roşu în ţările învecinate, în vreme ce Roosevelt urmărea să obţină sprijinul Armatei Roşii în războiul împotriva Japoniei. De aceea era mai puţin preocupat de soarta Europei, fiind, pe de altă parte, convins că poate avea încredere în Stalin, ceea ce s-a dovedit a fi cu totul eronat. În schimb, Churchill, care îl considera pe Roosevelt un naiv, încerca să oprească extinderea influenţei sovietice în Polonia, mai ales că Marea Britanie şi Franţa declaraseră război Germaniei tocmai pentru a veni în ajutorul guvernului de la Varşovia. Cuvântul lui Churchill nu a contat, însă, prea mult. Stalin, formal, a acceptat cooptarea în guvernul provizoriu instalat de sovietici la Varşovia a unui reprezentant al exilaţilor polonezi aflaţi la Londra, dar, nu peste mult timp, acuzat de a fi agent străin, acesta a fost nevoit să fugă din ţară. Cât despre România, Churchill probabil nu a avut ceva de obiectat, dat fiind că el a fost acela care, în octombrie 1944, cu cinci luni înainte de întâlnirea de la Ialta, îi propusese lui Stalin, la Moscova, faimosul târg al procentelor, în baza căruia ţara noastră era cedată, în proporţie de 90 % influenţei sovietice. Iată ce scria Churchill în cartea sa “Al doilea război mondial” :” … Nu am simţit niciodată că relaţiile noastre cu România sau Bulgaria cereau sacrificii speciale din partea noastră. Dar soarta Poloniei şi Greciei ne lovea dureros(…) Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus:”… Cât priveşte Rusia şi Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de 90% în România, noi să avem 90% de spus în Grecia şi să mergem 50 şi 50 în Iugoslavia?” În timp ce se traducea asta, eu am scris pe o jumătate de coală de hârtie:

România

         Rusia…………………90%

         Ceilalţi……………….10%

Grecia

         Marea Britanie…………..90%

         (de acord cu SUA)

         Rusia…………………… ..10%

Iugoslavia……………………50-50%

Ungaria………………………50-50%

Bulgaria

         Rusia………………………75%

         Ceilalţi…………………….25%

Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru şi a făcut un mare semn aprobator şi ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu mai lung decât a durat ca să punem pe hârtie.”

         La Ialta, s-a perfectat împărţirea Europei, statele din estul continentului, inclusiv Romania, intrând sub sfera de influenţă sovietică. De fapt, în bună parte, asupra acestei împărţiri au căzut de acord la intalnirea lor de la Kremlin Stalin si Churchil, roadele înţelegerii secrete la care au ajuns fiind consemnate pe un banal petic de hartie. La Ialta, această înţelegere a fost doar extinsă în condiţiile când Roosevelt, pe a cărui faţă se putea citi sfârşitul apropiat, nu mai era în stare să judece lucrurile cum trebuie. Este adevarat că, după ce acordurile de la Ialta au fost făcute, în esenţa lor, publice, în 1946, în SUA s-au putut auzi critici, în sensul că Stalin nu şi-a ţinut promisiunea organizării de alegeri libere în ţările răsăritene, printre care, din nou, România. Asemenea critici au avut însă, mai degrabă, un caracter ipocrit pentru că nimeni nu a crezut o clipă că Stalin îşi va respecta o asemenea promisiune.

         Oricum, dincolo de înţelegerile perfectate, la Ialta au început să se simtă primii fiori de gheaţă ai războiului rece, în alianţa dintre democraţie şi comunism apărând semnele rivalităţilor şi ostilităţii. Churchill şi, mai ales, Roosevelt aveau să devină ulterior ţinta criticilor ca au cedat prea uşor în faţa lui Stalin, dar au existat şi  opinii justificative ca cea a a istoricului britanic A.J.P. Taylor care spunea: "Armatele sovietice controlau cea mai mare parte a Europei răsăritene şi aliaţii occidentali se aflau, de fapt, la cheremul lui Stalin, alternativa fiind o alianţă cu Hitler, perspectivă pe care nimeni nu o putea concepe".

În urmă cu 60 de ani şi multă vreme după aceea, întreaga istorie a târguielilor, compromisurilor, cedărilor, trădarilor, manipulărilor de la Ialta a rămas necunoscută. În faţa opiniei publice mondiale au defilat la nesfârşit frazele comunicatului final care proclama „statornicirea ordinii în Europa şi reclădirea vieţii economice naţionale (...) care vor permite popoarelor eliberate să distrugă ultimele vestigii ale nazismului şi fascismului şi să creeze instituţii democratice conform propriilor opţiuni.“

Fără a avea o viziune limpede asupra ordinii statale în perioada postbelică şi având o tendinţă nefastă de a separa strict necesităţile militare de consecinţele politice, preşedintele Roosevelt şi ministrul său de externe Hull, apoi, după aprilie 1945, preşedintele Truman şi ministrul său de externe Byrnes au încercat o cooperare atractivă pentru Stalin şi în favoarea lui prin oferte mărinimoase, admiţând înaintarea trupelor sovietice până în centrul Europei, dând posibilitatea conducerii sovietice să-şi spună cuvântul în legătură cu viitorul Germaniei şi nu s-au opus, deşi aveau posibilitatea aceasta, sovietizării Europei de est.  La sfârşitul lui mai 1945 au recunoscut Guvernul Provizoriu Polonez impus de către Moscova. La Conferinţa de la Potsdam din august 1945 au aprobat de facto extinderea Poloniei spre vest şi constituirea zonei sovietice de ocupaţie din Germania. În cadrul Conferinţei miniştrilor de externe de la Moscova de la sfârşitul lui decembrie 1945 au admis orientarea comunistă a României şi Bulgariei şi, acceptând încheierea armistiţiilor de pace la sfârşitul lui 1946 cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, au renunţat la orice posibilitate de influenţă în zona est-europeană.

În ciuda nemulţumirilor crescânde faţă de impenetrabilitatea “cortinei de fier” şi a intransigenţei sovietice din cadrul ONU, administraţia Truman a rămas dispusă să colaboreze cu Uniunea Sovietică: i-a oferit prin Planul Baruch(iunie 1946) un control comun asupra producţiei armelor atomice, a încercat preluarea responsabilităţilor asupra întregii Germanii, a invitat URSS-ul să se alăture partenerilor de coaliţie est-europeni la un program comun de reconstrucţie cu sprijin american – Planul Marshall.

Odată cu refuzul sovietic de a coopera, împărţirea Europei şi formarea celor două blocuri militare a devenit inevitabilă. Pentru a se opune expansiunii sovietice, conducerea americană s-a hotărât în 1947 să dea ajutor economic statelor europene ameninţate de colapsul economic, să atragă cele trei zone germane vestice de ocupaţie în procesul de refacere, recunoscând totodată împărţirea provizorie a Germaniei. Conducerea sovietică a reacţionat la deciziile americane intensificând sovietizarea brutală a zonei germane de ocupaţie şi a Europei de Est.         

Războiul rece a fost urmare dorinţei celor două mari puteri de a-şi impune supremaţia mondială. Existau, de asemenea, importante deosebiri ideologice: sovieticii doreau extinderea comunismului, în vreme ce Statele Unite erau ataşate valorilor democratice. Se adăuga neîncrederea şi insatisfacţia privind colaborarea celor două state la sfârşitul războiului. Astfel, sovieticii reproşau americanilor secretul menţinut asupra bombei atomice, în vreme ce Statele Unite nu uitau atitudinea U.R.S.S. faţă de Japonia şi ezitările de a-i declara război.

 Au existat şi cauze concrete care au determinat înăsprirea progresivă a relaţiilor dintre cele două blocuri, cum ar fi:

·        Interpretarea unilaterală şi abuzivă de către sovieticii a acordurilor de la Ialta. Sovietizarea Europei de Est, inclusiv a Poloniei şi Cehoslovaciei. Încercarea de a-şi extinde zona de acţiune în Germania.

·        Sabotarea de către sovieticii a Conferinţei de la San Francisco pentru înfiinţarea O.N.U. Deşi puteau beneficia de ajutor economic, pe baza acordurilor de la Bretton Woods, sovieticii nu l-au cerut.

·        Pretenţiile Uniunii Sovietice de a institui tutela asupra fostelor colonii italiene şi asupra coloniei Congo, situate în inima Africii.

·        Refuzul Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele din Iran, contrar acordului pe care îl semnase în acest sens, în 1943. Menţinerea trupelor în Iran demonstra intenţiile de a-şi asigura ieşirea la Oceanul Indian şi aducea atingere intereselor engleze şi celor ale companiilor petroliere.Statele Unite au cerut Uniunii Sovietice să-şi recheme trupele, ceea ce a creat o mare tensiune diplomatică. Superioritatea nucleară a S.U.A. la determinat însă pe Stalin să cedeze.

·        Presiunile exercitate asupra Turciei pentru a institui controlul sovietic asupra Dardanelelor. În replică, Statele Unite au trimis o flotă de război în Mediterana estică.

·        Propaganda ideologică comunistă şi instigarea la revolte şi revoluţii socialiste în diferite zone ale lumii (Coreea, Indochina etc.)

           Primele crize între puterile occidentale şi U.R.S.S. au fost cele din 1948 – 1949, când sovieticii au instaurat blocada Berlinului şi s-au opus unificării monetare a Germaniei. Statele Unite şi puterile occidentale au instituit un pod aerian pentru ca să aprovizioneze zonele berlineze. Urmarea a fost divizarea Berlinului pentru 50 de ani, formarea R.F.G. (partea occidentală) şi  a R.D.G. în zona de ocupaţie Sovietică (1949).

          Pentru a se apăra, statele Europei Occidentale (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Portugalia şi Islanda) au semnat, la 4 aprilie 1949, Tratatul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), împreună cu S.U.A. şi Canada. În 1952, la acest tratat au aderat Turcia şi Grecia, iar în 1955 Republica Federală a Germaniei. În sfera atlantică au mai intrat Spania (1953), însă Franţa a părăsit structurile militare ale N.A.T.O. în 1966.

În Est, U.R.S.S., Albania, Bulgaria, Cehoslovcia, Polonia, România şi Ungaria au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia, cu scopul declarat de a asigura securitatea ţărilor membre şi menţinerea păcii în Europa. Pactul de la Varşovia era condus de un Comitet Politic Consultativ şi avea un Comandament Unificat al Forţelor Armate.

Războiul rece a dus la antrenarea celor două blocuri militare într-o adevarată cursă a înarmărilor. Iniţial, Statele Unite aveau monopolul bombei atomice, dar U.R.S.S. dorea să ajungă cea mai mare putere militară. Cele două alianţe aveau relativ aceleaşi efective armate, deşi Statele Unite au deţinut supremaţia ca putere militară globală până la sfârşitul anilor ’70. A continuat să fabrice bomba atomică însă în 1949 sovieticii aveau suficiente date pentru a face acelaşi lucru. În 1950 – 1952, Statele Unite au produs şi detonat prima bombă cu hidrogen pentru ca, în 1953, Uniunea Sovietică să experimenteze una similară. Au fost construite, de ambele părţi, bombardiere capabile să transporte astfel de arme, submarine cu încărcatură nucleară şi s-a început fabricarea rachetelor nucleare. Creşterea numerică a arsenalului nuclear, în special a rachetelor, a dus la escaladarea cursei înarmărilor.

 Anii 1954 – 1962 au fost caracterizaţi ca o perioadă de coexistenţă paşnică şi de echilibru al puterilor, un echilibru al terorii atomice. Ca un corolor al acestei etape, s-a impus ideea controlului armamentelor celor două superputeri. Cele două mari puteri s-au concurat şi în cucerirea cosmosului: sovieticii au lansat primul satelit artificial al Pământului în octombrie 1957, iar americanii, în ianuarie 1958.  Conflictele militare nu au lipsit, în ciuda denumirii de Război rece, cele două superputeri implicându-se în Asia, în Orientul Apropiat şi în cel Mijlociu, ideologic, economic si chiar militar, fără să se confrunte direct însă .

În anul 1989 a încetat divizarea Europei, motiv şi cauză ale Răzbului rece. O Cartă pentru o nouă Europă a fost adoptată în 1990. Dispariţia Tratatului de la Varşovia a marcat sfârşitul Războiului rece. N.A.T.O., fiind singura alianţă  militară, încearcă o extindere spre fostele state comuniste, ca o garanţie a păcii.

BIBLIOGRAFIE

CHURCHILL, Winston, Al doilea război mondial, vol.2, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998

LOCH, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997

www.sparetimegroup.net/ ~horea/rm/al2rm/op_militare